Cel mai Greu Traseu de Anul Aceasta: Vârful Negoiu de la Piscul Negru

/ / Povești din drumeții

Salutare, prieteni 🙂 Sorin de la Socializează cu Noi aici.

În week-end am fost în drumeție în Munții Făgăraș să urcăm pe K2 de România: Vârful Negoiu. Pentru cine nu înțelege această formulare o să o explic. În lumea aceasta largă, în Asia, există muntele K2 care este situat la 8.611 metri altitudine și este al doilea cel mai înalt munte de pe planeta noastră, fiind depășit doar de Everest 8.848 m.

Noi, în Romania, avem Vârful Moldoveanu 2.544 metri ca fiind cel mai înalt vârf, iar după el vine Vârful Negoiu situat la 2535 metri altitudine. Asta înseamnă că putem spune că Negoiu este “K2 de România”. Ce mi se pare interesant este că, deși pe asta cu K2 am mai auzit-o printre munțomani, pe aia cu Moldoveanu ca fiind Everest de România nu am auzit-o până acum. Ciudat, nu?

În rândurile de mai jos o să povestesc cum a fost și, dacă vorbele mele nu sunt de ajuns, mai jos, în albumul foto, sunt 180 de poze care sper să vă facă să simțiți că ați mers și voi cu noi.

Încep prin a vă spune că atunci când am pus pe data de 10 octombrie acestă drumeție în calendarul SCN, am pus-o într-un mod ușor egoist. Am pus-o gândindu-mă la mine. De ce zic asta?

Știam că, din cauza dificultății ei, mulți dintre “socializatorii” care merg cu noi în mod obișnuit pe munte nu vor putea să meargă acum. Trebuie să ai o condiție fizică peste medie ca să urci pe Negoiu și să te și bucuri de asta.

Mai știam că după 15 octombrie în munții înalți apare zăpada, așa că asta era cam ultima șansă de a urca acolo în condiții meteo prietenoase.

Adică, pur și simplu, ca iubitor de munte, mi-am dorit să urc încă o dată anul acesta la “fratele” Negoiu, asta înainte să vină iarna sau înainte să ne “lovească” vreun lock-down marca Covid-19. Erau cam 2.000 de cazuri pe zi la data drumeției și ăștia prin mass-media nu ziceau de bine.

Zis și făcut.

Am avut dreptate: doar doi colegi s-au încumetat să meargă: Ana-Maria care a fost în multe din drumețiile SCN de anul acesta, inclusiv cea de pe Vârful Moldoveanu și Valentin care a fost cu mine pe Negoiu chiar anul acesta în iunie. Pe ei îi cunoșteam. Le știam forțele, le știam limitele și știam că ei pot urca pe acest vârf.

Pentru drumeția asta s-au mai înscris două fete: Ioana și Alexandra, însă atunci când, după înscriere, am vorbit cu ele la telefon, am concluzionat că nu au pregătirea fizică necesară pentru urca cu noi și le-am refuzat elegant spunându-le să încerce mai întâi niște drumeții de-ale noastre mai simple și apoi să se gândească la vârfurile înalte.

Ziua drumeției a venit rapid și sâmbătă de dimineață la 4:30 am plecat din București spre localitatea Piscul Negru, județul Argeș, acolo unde aveam să începem traseul montan. În mod normal, noi plecăm în drumeții la 5:00, dar ținând cont că drumeția era pe Negoiu, adică ore multe petrecute pe munte, și că era toamnă, adică se înnopta devreme, am zis să mai câștigăm 30 de minute de lumină, să nu ajungem să ne grăbim la coborâre. Drumul până acolo a fost liber, colegii vorbăreți, eu cântăreț și nici nu ne-am dat seama cum, la 7:50, am ajuns la Pisc.

Prognoza meteo pentru această zi arăta un Negoiu înnorat în majoritatea timpului, dar când ne-am dat jos din mașină cerul era limpede și nu se vedea pic de ceață pe sus.

Zic: “Doamne ajută să fie așa și când ajungem pe vârf! Degetele încrucișate!”

Când ne echipam pentru urcare, au trecut pe lângă noi două grupuri (unul de 10 persoane, altul de 3) care au luat-o pe traseul spre Vârful Lespezi. Ne-am dat binețe, ne-am întrebat unde mergem fiecare și ne-am urat drum bun. Așa sunt oamenii pe și de munte. Salută pe cei din jur și discută când se întâlnesc. Ne place asta. Dacă stai să compari chestia cu marile orașe, ar fi suspect să saluți pe cineva pe stradă și să-l întrebi unde se duce, nu-i așa? O să se uite ăla la tine urât.

La 8:15 am făcut poza de “before”, este prima poză din albumul de mai jos, și am pornit la drum.

Am traversat Piscul Negru de la un cap la altul. Este micuț. Are cam 100 metri liniari și este format în majoritatea cazurilor din pensiuni, hoteluri și cabane. La capătul lui am trecut pe lângă Mănăstirea Sfântul Prooroc Ilie pe care am pozat-o peste gard. Apoi am intrat în pădure. Pe jos era încă umed, parte de la roua dimineții, parte de la ploaia de aseară. Poteca era proaspătă, semn că eram primii care urcam pe ea astăzi.

Trecem peste și pe lângă câțiva copaci căzuți pe traseu și pe lângă o cabană care pare părăsită. Ritmul de mers este bun. Colegii sunt în formă.

Traseul spre Negoiu merge paralel cu un râu: Căprioara. La un moment dat îl traversăm pe un podeț de lemn și ieșim din pădure. Drept în față se vede Valea Paltinului și zona Vârfului Lăițel.

Un indicator turistic ne spune: 3 ore până la Lacul și Refugiu Călțun pe triunghi albastru, adică traseul nostru, și 3 ore spre Șaua Paltin pe punct albastru.

Pentru prima dată vedem pe culmea din față semne de ceață, însă nu ne grăbim să tragem o concluzie legat de faptul că așa va fi toată ziua pentru că în multe alte dăți această concluzie a fost contrazisă de realitate, adică ni s-a întâmplat să fie ceață atunci când eram jos și, când am ajuns pe vârf, soare și priveliști încântătoare. Îi las pe colegi să o ia ușor înainte în timp ce eu le fac poze și mă gândesc la prima mea urcare serioasă pe munte care a fost tocmai pe acest traseu. Doamne, cu ce echipament mergeam atunci și câte puține lucruri știam despre munte.

Mergem paralel cu Căprioara. Este învolburat și apa curge zgomotos la vale. Fluier de câteva ori, ca să îndepărtez un eventual Moș Martin. Stâna Lespezi unde m-am întâlnit cu ursul în luna mai este relativ aproape. Ajungem la Stâna din Valea Paltinului. Este părăsită.

1

În partea stângă a traseului, peste râul Caprioara se vede o mare de copaci căzuți sub același unghi. 

Zic: “Ia uitați acolo la copacii ăia căzuți. Acolo la iarnă e zonă cu risc mare de avalanșă.”

Mergem mai departe și în calea noastră găsim pe potecă o sopârliță și o ciupercă viu colorată (a.k.a. otrăvitoare, deci nu o atingem). Ne oprim să le admirăm. După stână intrăm din nou în pădure însă de data acesta urcarea este mai serioasă și se întâmplă printre niște pietre mari. Gâfâim puțin, dar nu durează mult. Ieșim din pădure din nou și ajungem în zona unde râul Paltinu se întâlnește cu râul Călțun și formează râul Căprioara.

Spre deosebire de alte dăți când am fost pe aici, de data aceasta ambele râuri sunt agitate și au debit mare. Când te uiți în sus de unde vine firul apei, zici că sunt formate dintr-o grămadă de mini cascade. Foarte frumoasă priveliștea și bineînțeles nu precupețim să le pozăm. Ca să mergem mai departe trebuie să traversăm Paltinu. Nu există podeț, așa că o facem fiecare cum poate. Mai un pas pe o piatră, mai un pas prin apă.

Bețele de drumeție ne ajută mult aici. Ne ținem echilibru cu ajutorul lor și traversăm în siguranță.

Îți dai seama cum ar fi să cazi în apă acolo? Sau să-ți intre apă bine în bocanci? Game over drumeție. Trebuie să te intorci înapoi.

Mergem deja de 50 de minute și imediat după traversarea râului facem prima pauză a zilei. Ana își pune niște Compeed la picioare. Astăzi merge cu o pereche de bocanci nouă: Ducan High GTX de la Mammut și nu vrea să riște să facă bătături. Admirăm peisajul. Mâncăm niște batoane energizante. Suntem învăluiți în niște culori spectaculoase de toamnă. Din direcția în care am venit se vedem mărețul munte Piscu Negru și faptul că pe el nu este ceață ne dă speranțe că nici pe Negoiu nu va fi. Dar mai ho cu estimările despre vreme… că mai este mult până departe. Abia o oră din 5 am mers.

După 10 minute, ne luăm rucsacele în spate și pornim la drum. Poteca este îngustă și începe o urcare susținută printre jnepeni. Sunt așa de lipiți de potecă încât uneori se simte ca și când înnotăm printre ei.

Mergem cu spor și la un moment dat întâlnim un râu pe care traseul îl traversează perpendicular. Este Călțunul. Pac, pac: bețele de trekking își fac din nou treaba și trecem cu ușurință. Suntem pe la 1800m. Ieșim din jnepeniș și începe o pantă pe care poteca o urcă în zig zag cu o stâncă imensă în stânga. Urcăm și urcăm. Suntem veseli. Vali face glume. Ne râdem toți. Ajungem într-o zonă cu multe stânci de diferite mărimi. Au mai trecut 50 de minute, așa că facem din nou popas. De data aceasta mâncăm și niște sandwich-uri. Mă uit pe ceas. Suntem pe la 1900m, adică am urcat cam 700 de metri în două ore. Asta înseamnă un ritm foarte bun.

Urcarea printre jnepeni ne-a solicitat bine, așa că de data asta luăm 15 minute pauză. După ce ne punem în mișcare peste 100 de metri ajungem la baza urcării finale spre lacul și refugiul Călțun. Suntem într-un relief marca Făgăraș, cu pietre mari și pantă abruptă. 

Urcăm încă 5 minute și deodată din spate vine o mantie deasă de ceață care ne învăluie cu spor. Vizibilitate 10 metri în față, 10 în spate. Poteca este foarte umblată acolo, așa că nu se pune problema pierderii ei, chiar dacă nu vedem tot timpul următorul marcaj.

La 11:15 facem prima poză la Lacul Călțun. Am făcut 3 ore până acolo. Nu este ceață pe lac, deci îl putem poza în voie. De aici ar trebuie să vedem vârful Negoiu. Dar na, ceața nu ne lasă.

Refugiul Călțun Nautilus este mai puțin mai sus și, pentru prima dată, pe traseul de astăzi de acolo auzim alte voci decât ale noastre. Nu urcăm la el, zicând că îl vom vizita la coborâre.

Este frig, așa că ne îmbrăcăm mai gros și începem din nou să urcăm. Indicatorul de lângă lac ne spune 1h și 45 minute până pe Negoiu. Tot pe indicator, un turist a adăugat cu pixul “Pe dracu’: 3 ore cel puțin”. Funny, nu-i așa?

Urmează urcarea la Portița Călțunului. De la lac până acolo mergem printr-o zonă epică, pe niște pietre mari și pe lângă niște stânci ascuțite. Îmi place mult și îi pozez din plin pe colegi. Ajungem la portiță și luăm a treia pauză a zilei. Bem apă și ne odihnim puțin. Am urcat 1000 de metri și clar nu mai suntem fresh. Ceața este peste tot. Ce frumos s-ar vedea localitățile din partea de nord a muntelui dacă nu ar fi.

Este ora 12:00. Plecăm de la Portița Călțunului și mergem spre Strunga Doamnei. La baza strungii le zic colegilor să facem un popas neprogramat. Mă bat bocancii și este nevoie de niște Compeed. Stăm cam 10 minute. Din spate vin doi bărbați: Casian, un membru al grupului nostru de facebook și un amic de-al lui. Ne salutăm, schimbăm câteva vorbe. Frigul îi face să o ia din loc înainte ca noi să ne terminăm popasul. Ei au fost primii oameni pe care i-am întâlnit azi pe traseu.

Ne punem în mișcare prin ceață, trecem de strunga Doamnei și de lanțurile ei.

Când ieșim din strungă ne întâlnim cu un grup de 3 drumeți: doi bărbați și o femeie. Se întorceau. Au vrut să urce pe Cornul Călțunului, dar nu au reușit. După exprimarea lor: pe unul dintre ei “nu l-au mai ținut balamalele”.

Continuăm urcarea. Poteca este îngustă, suntem într-o zonă cu pericol de căderea mai mare și trebuie să mergem cu atenție La un moment dat, zeii muntelui sunt darnici cu noi și ceața se ridică vreo 30 de secunde de pe Căldarea Berbecilor. Fac câteva poze. Căldarea Berbecilor este căldarea care leagă zona Vârfului dintre Strungi în care suntem de Șeuța Lespezilor și de zona Vârfurilor Lespezi și Cornul Călțunului. Și urcăm și iar urcăm. Panta este abruptă, plină de stânci și de mini hornuri. Când ajungem în creastă găsim indicatorul către faimoasa Strungă a Dracului, traseu inchis din cauza căderilor de pietre. Mă abat 20 de metri de la drum și pozez intrarea în ea. Zona arată periculos cu lanțurile acelea ruginite în ea. O tonă de indicatoare cu Interzis acolo.

Mă întorc pe traseul către vârf și îmi regăsesc colegii. Înaintăm lent. Suntem toți obosiți. Urcăm cu energie din voință decât din picioare.

La 13:15 ajungem pe vârf. Dulce-i sentimentul victoriei după ce faci un efort mare pentru atingerea ei, nu-i așa?

Acolo găsim multă lume: un grup de vreo 10 oameni care se bucurau că ajuns pe vârf și pe Casian si pe amicul lui.

Facem cel mai mare popas al zilei. Mâncăm. Ne relaxăm. Iar am cărat drona degeaba. Nu am de ce să o scot. E ceață.

În timp ce ne relaxam ajunge pe vârf și un grup de alergători montani. Veneau tot de la Piscul Negru. Prieteni, cât de dezbrăcați erau unii dintre ei și ce toleranță mare are corpul lor la frig. Noi eram cu toate hainele pe noi. Ei în colanți de alergare și tricou. Uimitor.

Îl rugăm pe Casian să ne facă câteva poze de grup. Încet, încet toată lumea pleacă de pe vârf și rămânem doar noi.

Pe placa de vârf, citim despre eroii rezistenței anticomuniste din munții României și aflăm povestea lui Ion Gavrilă Ogoraru și a lui Toma Arnăuțoiu. Admirăm Crucea Eroilor României Mari ridicată acolo de primăria Călărași. 

Mai stăm puțin. Se făcuse liniște. Doar noi și Negoiu eram pe vârf. Trag pe nări o porție dublă de aer de Făgăraș și zic:

“E 14:15. Hai să mergem. Dacă mergem bine, în 3 ore suntem jos în fața unei porții fierbinte de ciorbă. Aproape o pot mirosi, nu alta!” 

Colegii râd. Începem să ne “dăm jos”. Nu fac bine primul pas, că o durere puternică îmi săgetează piciorul drept în zona tendonului lui Ahile.

Huh? De unde a venit asta?

Mai fac un pas. Din nou durere. Și încă unul. Din nou durere.

Wawww…. mai sunt 1360 de metri de coborât și pe mine mă doare rău piciorul drept. Nașpa treabă.

Strâng bine bețele în mâini și încep să le folosesc ca cârje mai degrabă decât ca bețe.
Încă un pas și încă unul. Nu pot merge normal.

Sunt uimit. Nu am mai pățit așa ceva până acum. Știu că am grijă de sănătatea mea și acest break-down mă suprinde “la greu”.
Dar nu am de ales. Trebuie să mă dau jos, așa că îndur și îi dau înainte. După oră de mers printre stânci suntem trecuți deja de strunga Doamnei. Începe să burnițeze ușor. 

“Ohhh…nuuuu. Stâncile se vor uda și îmi va fi și mai greu.”

Vestea cea bună era că durerea mă mai lăsa din când în când și nu era constantă. Era momentul să facem o pauză programată. Le zic colegilor.

“Guys, începe să plouă. Hai să nu ne oprim acum și să încercăm să ajungem la lac. Poate trecem de pietrele de la Portița Călțunului când sunt încă uscate.”

Zis și făcut. Avem noroc. Burnița este slabă și găsim pietrele mai sus menționate uscate. Bună treabă. La 15:50 facem popas la Lacul Călțun. Vreo 15 minute de revenire. Mâncăm ce mai aveam prin rucsace. Vali împarte cu noi niște alune crude. Eu pun pe mașă niște fructe uscate. Ana-Maria pune la bătaie niște batoane proteice. Bem multă apă. Asta ne învigorează.

Ne punem din nou pe coborât. Nu știu ce s-a întâmplat, dar pe la jumătatea traseului durerea de picior m-a lăsat și am început să merg din nou normal.

La 17:45 eram jos la Piscul Negru. 9 ore și 30 de minute pe ceas a durat aventura noastră pentru a vedea Vârful Negoiu: 5 ore urcarea. 1 oră pe vârf. 3 ore și 30 de minute coborârea.

Era încă lumină afară așa că ne-am dezechipat repede și am pornit pe Transfăgărășan cu mașina. Planul a fost ca să-l parcurgem pe zi, ca să minimizăm riscul de accident. Așa a și fost. La ora 19:00 eram deja la restaurantul La Cetate în apropierea Cetății Poienari luând o masă delicioasă.

Chiar dacă vremea nu a fost darnică cu priveliști uimitoare cum găsești în Făgăraș, noi ne-am bucurat să urcăm astăzi pe munte. O să vină o vreme când, așa cum zicea un coleg mai sus, “nu o să ne țină balamalele” să o mai facem.

Și, fie vorba între noi, pe munte e ca în viață: dacă ești cu oameni faini, vremea contează prea puțin.

Vă mulțumesc că sunteți aici, prieteni.

Până la următoarea postare aveți grijă de voi,
Sorin Rădan – Ghid Național Socializează cu Noi

Galeria Foto

Click AICI pentru a citi povestea acestei drumeții pe blog.

Este rândul tău: Lasă chiar acum un comentariu. Ce părere ai de ce ai citit mai sus?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *