Povestea drumeției noastre pe Vârful Moldoveanu

/ / Povești din drumeții

Să fie clar: Ca român, să urci pe Vârful Moldoveanu, cel mai înalt vârf din țara ta, este o chestie de Bucket list. Da. Bucket list, adică lucruri pe care să le faci înainte de întâlnirea cu Sfântul Petru. Așa au gândit și oamenii frumoși cu care am urcat astăzi. Zic asta pentru că din grupul nostru, în afară de mine, nimeni nu mai urcase vreodată acolo. Eu sunt Sorin și hai să-ți povestesc cum a fost.

Ne-am întâlnit Sâmbătă, 29 august, dimineață, la 4:30 la Petrom-ul din Militari. Cu cafeaua specifică orei, ne-am suit în mașini și am pornit la drum. Waze arăta cam 4 ore până la destinație: Stâna lui Burnei. În drum ne-am oprit pe podul de la Domnești să admirăm de la mare distanță vârful. Moldoveanu, un vârf “băgat” între alte vârfuri este foarte “prețios” când vine vorba de a fi văzut din localități, de jos, adică nu se vede din multe. Din ce știu eu, Domnești este singura de unde se vede. La stâna lui Burnei, nebunie: erau foarte multe mașini. Cam 60-70. Parcă toți românii au decis să urce azi pe Moldoveanu.

Am parcat cam la un km de stână, unde am găsit loc, ne-am pus boncancii în picioare și la 9:30, am pornit în drumeție, traversând podețul de pe peste pârăul de lângă stână. Burnei era plecat, așa că nu am zăbovit.
I-am dat o stație radio Andreei, am pus-o în față și eu am rămas în spate cu alta. Stabilisem la mini ședința de grup dinainte de plecare că ea va merge prima. Era o vegetație așa de verde acolo, în față se vedea Cascada Văii Rele și intrarea în Căldarea Văii Rele. Foarte cinematică treaba, așa că toată lumea a pus la treabă camerele telefoanelor mobile. Îți venea să pozezi în toate direcțiile și nu alta.
Poteca era îngustă, așa că ne-am înșirat pe vreo 30 metri lungime și am început să mergem.

După 30 de minute de mers o ajung în urmă pe Petruța. Mergea încet și se oprea din când în când să-și tragă sufletul. Așa se întâmplă cam pentru toată lumea la fiecare început de traseu, în special pentru cei care nu merg în mod obișnuit pe munte. Corpul suferă până se adaptează efortului. Petruța este una dintre prietenele mele bune și eu am insistat să o iau cu noi azi pe Moldoveanu. Aș fi vrut să-i facilitez eu cucerirea celui mai înalt vârf de la noi. Văd că îi este greu, așa că stau de vorbă cu ea și o încurajez. Pornim la pas împreună. Mai mergem 20 de metri, Petruța se oprește din nou. Îmi zice: “Sorin, eu nu pot să urc astăzi. Nu mă simt bine.”. Îi zic: “Prostii. E normal să te simți așa. Nu ești mega sportivă, corpul se adaptează la efort, dă-i o șansă și o să vezi că o să meargă”. Petruța este o luptătoare, așa că îi mai dăm înainte 30 de metri. Se oprește din nou și îmi zice. “Nope. Nu se va întâmpla astăzi.” Mă uit în ochii ei. Avea privirea aia “Până aici”. Zic: “Bine. Te descurci să te întorci singură la mașină?” “Da. Mă descurc.” “Bine. Ia-o încet și vezi ce faci tu toată ziua pe aici. Have fun in the green nature.” Later edit: Petruța, luptătoare cum era, nu a “leprit” pe la mașini, ci a urcat singură până în Caldarea Văii Rele, în 4 ore. Când noi am ajuns pe Moldoveanu, și ea a atins vârful ei din ziua de astăzi. Good job, girl. Dar să revenim.

Recepție, Andreea. Pe unde sunteți?
“Am trecut pârâul de dinainte de Cascadă.” Adică erau destul de aproape.
“Bine. Vă ajung imediat.”
Îi ajung și pornim împreună. Sunt în urmă cu Alex și cu Tudor. Alex merge greu și îmi zice că-l “rupe” rucsacul. Stau lângă el, îl încurajez, stăm de vorbă. Așa uităm de efort amândoi.
După 50 de minute de mers ajungem la Cascada Văii Rele(cascada de jos). Waw. Ce scenariu. Apa cade cu forță de sus pe lângă un perete vertical de piatră. Toată lumea a “sărit” pe poze: selfie cu Cascada. Am făcut și o poză de grup și apoi am găsit un loc ca să facem primul popas al drumeției. Ne-am dat jos rucsacii, am băut apă, am luat o mică gustărică. Mai în glumă, mai în serios m-am luat de Teo pentru că o depășise pe Andreea și a stabilit un alt ritm de mers al grupului. Astfel m-am asigurat că acest lucru nu se va mai întâmpla. Este o chestiune foarte importantă asta. Când mergem în grup trebuie să mergem cu cei care sunt mai puțini pregătiți fizic în față. Să stabilească ei ritmul de mers. De ce? Pentru că dacă îi forțăm să meargă la un ritm peste puterile lor, îi facem să ajungă la epuizare foarte rapid și drumeție devine brusc foarte neplăcută pentru ei. Și dacă devine neplăcută pentru ei, devine și pentru mine. Urcăm ca o echipă, asta a fost deal-ul nostru de la început și toată lumea și l-a asumat.
După 10 minute de pauză pornim din nou la drum cu forțe proaspete. Îl pun pe Alex în față să dea el ritmul de mers. Îmi place grupul ăsta.
Îi solicita traseul, vedeam asta, dar ei erau zâmbitori și foarte vorbăreți. Great. Adi rămâne în spate cu mine și aflu că suntem vecini de cartier în București și că lucrează în suport tehnic IT. Îmi povestește că a mai fost pe munte și că îi place foarte mult.
Așa cum se poate vedea în poze, urcarea asta pe lângă cascadă ne-a solicitat bine. Panta era destul de abruptă, dar noroc că poteca a fost făcută în zig-zag și asta ne-a mai domolit puțin efortul.

La 11:15 facem prima poză cu Moldoveanu. Nu. Nu am ajuns încă pe vârf, dar ne-am apropiat de ieșirea în Căldarea Văii Rele și uriașul se vedea în toată splendoarea lui. Ieșim în Căldare, și într-un scenariu de poveste facem al doilea popas. Ce bine se simt batoanele energizante după efort. O parte din fete merg la toaletă. Tot traseul este în zonă deschisă, dar acolo sunt niște pietre după care poți avea parte de privacy-ul necesar.
Cum așteptam noi acolo, auzim un fluier. Un domn de pe traseu și-l adusese, făcea și el popas și a început să-i dea cu niște balade. Cânta fain și ne-a bucurat urechile.

Privim spre Moldoveanu. Poteca era “marcată” cu oameni care se înșiruiau pe toată lungimea traseului până pe vârf. Faină treabă. Ne punem rucsacii în spate și pornim la drum. Urmează Portița Viștei care este pe la 2300 metri altitudine. Ne oprim în mijlocul căldării să facem o poză de grup. Ne întâlnim și cu celebri măgari de la stâna din zonă. Pac, pac: fetele cu pozele pe ei, bineînțeles. Și la 12:30 ajungem în portița Viștei. De acolo vedem pentru prima dată localitățile de jos (orașul Victoria, de exemplu), pe partea de nord a munților Făgăraș. Telefoanele au fost puse din nou la treabă și pozele de rigoare au fost făcute. Începe și un vânticel destul de consistent, bată-l focu’, și ne forțează să ne îmbrăcăm bine. Îmi pun bluza de corp, bluza de vânt, căciula. S-a făcut frig bine. Ce important este să ai echipamentul potrivit la tine. Mai avem 200 de metri de urcat până la vârful Viștea Mare și urcarea asta se întâmplă prin pietrăraie, pe o pantă abruptă unde avem nevoie să ne ținem pe alocuri de stâncă. Le spun oamenilor să-și pună bețele pe rucsac și îi dăm bătaie printre niște mini hornuri specifice zonei. Cristina a rămas în urmă cu mine. A obosit. Mergem împreună. Grupul este la 30 de metri mai sus. La
13:20 facem poza de grup de pe vârful Viștea și ne retragem ușor sub el pentru a lua masa. Nu se putea lua masa pe vârf: bătea vântul și era și foarte aglomerat. Stăm cam 15 de minute acolo. Ne relaxăm, ne râdem puțin. Începem să parcugem creasta Viștea Mare – Moldoveanu, trecem prin zona numită Spintecătura Moldoveanului, o zonă cu lanțuri unde am descățărat și cățărat cu mare atenție. Marele premiul al zilei se vedea la o aruncătură de băt în fața.

La 14:00 am ajuns pe Uriaș. Suntem la 2544m. Victorie. Am bătut cuba cu fiecare coleg și i-am felicitat pentru realizare. Oamenii s-au pus la coadă să facă poză cu vârful. Da. Era aglomerat, așa că se stătea la coadă pentru a face poze. Poposim să ne bucurăm de peisaj, identificăm vârfurile din zonă, admirăm refugiul Viștea Mare, Iezerul Triunghiular și întreaga creastă a Făgărașului. Negoiu se vede în zare. Scot puțin drona la păscut să surpind atmosfera de pe vârf. Facem și poza de grup. Cu drona, normal.
Mă uit la ceas și îmi dau seama că avem timp să coborâm prin Rezervația Naturală Lacul Galbena, un loc cu peisaje de poveste un plănuiesc să campez cu cortul cândva. Le zic colegilor că o luăm pe acolo, ca să vedem și un alt gen de relief decât cel de pe Valea Rea. Știu că ne va adăuga o oră, o oră 30 de minute, de mers în plus, dar grupul este energetic și într-o formă bună. Pe traseul respectiv am atins încă două vârfuri de peste 2400 metri: Vârful Roșu (nemarcat) și Vârful Galbena. Am poposit la lacul Galbena să mâncăm ultimele batoane energizante și ultimele fructe din rucsac. Apoi am mers prin jnepeniș văzând traseul pe care am urcat de dimineață în toată splendoarea lui. Ultima porțiune din traseu a fost prin pădure. Pe la final de traseu stațiile au cedat. Adică o stație se auzea foarte slab. Le luasem chiar cu o zi înainte refurbished, de la emag. Nu e bai. Le dau înapoi.

La 19:00 ajungem înapoi la stână. Andreea îmi zice: hai să facem o poză pe podeț. Eu zic: “Nu mai facem, Andreea. Suntem obosiți. Hai la mașini.” Acum îmi pare rău că nu am făcut acea poză. Este singurul lucru care lipsește din albumul drumeției noastre.
Ne luăm la revedere de la Petruța, Monica și Georgiana. Ele merg direct la București. Ne luăm la revedere și de la Adi și Teo. Ei merg spre București pe alt drum pentru a lua niște prieteni cu ei în București. Rămânem două mașini: Andreea, Alex, Tudor, eu, Petru, Cristina și Ana-Maria. Ora 22:30 ne găsește în Domnești la taclale în fața unei pizze foarte delicioase. Așa de delicioasă a fost încât la 01:00 am ajuns in București.

A fost o zi perfectă! Felicitări participaților pentru realizarea de azi și abia așteptăm următoarele drumeții.

Cum Arată o zi Aglomerată pe Acoperișul României?

Galeria Foto

Click AICI pentru a citi povestea acestei drumeții pe blog.

Ultimele articole

Ce zice comunitatea?

No comments to show.

Subiectele blog-ului

Este rândul tău: Lasă chiar acum un comentariu. Ce părere ai de ce ai citit mai sus?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *