Cum am Mers Noi pe Jepii Mici spre Crucea Eroilor de pe Caraiman

/ / Povești din drumeții

Salutare, prieteni 🙂 Sorin de la Socializează cu Noi aici. În rândurile de mai jos vă voi spune povestea urcării noastre pe traseul Jepii Mici până la Monumentul Eroilor de pe Muntele Caraiman. S-a întâmplat într-o zi frumoasă de toamnă, sâmbătă, pe 12 septembrie.

Apropo: dacă vrei să mergi într-o călătorie virtuală cu noi pe Jepii Mici, te invit să vezi cele peste 150 de poze făcute în drumeție, mai jos în galeria foto!

Luni știam că vor merge la socializare pe munte Cristina, Ana-Maria și Petru care deja sunt obișnuiți ai drumețiilor noastre. Marți îmi dă mesaj Cristi, Cristi din Cristi și Adelina, doi colegi pe care i-am cunoscut în drumeția de pe Drumul Șerpilor în Postăvaru:

“Sorin, e greu traseul? Ne gândeam să venim și noi.”

“E greu, Cristi. Sunt cam 1200m de urcat versus 950m cât a fost în Postăvaru, este și cu lanțuri și cu zone mai expuse. Vă puteți încumeta să veniți. Eu zic că până la Cabana Caraiman puteți urca și acolo, dacă nu mai aveți benzină, mergeți direct la telecabină fără a mai urca la cruce.”

“Bine. Venim”

Marți primesc încă un mesaj de înscriere: de la Valentin, cineva care nu a mai mers cu noi. Îl sun. Stăm de vorbă. Îl întreb dacă a mai mers pe munte. Îmi spune că da. Îmi spune și pe unde. Îmi place. E bine. E “bun de Jepi”. Îl întreb de sănătate. Îmi zice că a avut un accident la piciorul drept și încă nu este refăcut 100%. Hopa. Asta nu-mi place.

“Valentin, ești sigur că poți urca? Jepii mici nu este o plimbare în parc. Picioarele tale vor fi solicitate la maxim.”

“Da, Sorin. Pot urca.”

“Bine. Îți trimit link-ul cu regulamentul și echipamentul obligatoriu. Să-mi confirmi că ai tot ce trebuie, da?”.

Peste câteva ore primesc mesaj: “Sunt ok cu regulamentul. Am tot echipamentul cu excepția polarului.”

Răspund: “Bine. Te luăm cu noi dacă rezolvi problema polarului până sâmbătă.”

Pentru mine, una dintre chestiunile importante atunci când se înscrie cineva în drumeție este să decid dacă omul respectiv poate face față traseului, asta în condițiile în care nu l-am văzut niciodată în viața mea.

O altă chestiune la fel de importantă este să evaluez dacă persoana respectivă se poate întoarce singură la locul unde am lăsat mașinile în cazul în care presupunerea mea că poate face față se dovedește a fi falsă. Cum fac asta? Sunt multe de spus aici, prieteni, și promit să o fac într-un articol dedicat.

Miercuri primesc înscrierile Ioanei și Iulianei. Ele au venit în drumeție la recomandarea Cristinei care a fost cu noi pe Moldoveanu. Conversațiile merg lin și fetele sunt trecute pe listă.

Joi primesc mesaj de la Irina. O sun. Este din Brașov și îmi zice că o să ne întâlnim de dimineață acolo. Îmi place de ea la telefon. O persoană cu foarte mult bun simț. Ajungem la partea discuției legată de pregătirea fizică. Îmi zice că nu am mai fost pe munte de mult și că nici cu mișcarea nu prea este la zi.

“Hmmmm, Irina. Să urci pe Jepii Mici este o chestie destul de solicitantă din punct de vedere fizic, de aia am trecut acolo în descriere: persoane cu pregătire fizică medie. Ești sigură că vrei să te bagi? Eu sunt singurul însoțitor al grupului și dacă nu o să mai poți urca va trebui să te întorci singură. Ești ok cu asta?”

“Da, sunt. Sper să nu fie nevoie de așa ceva.”

“Și eu la fel. Bine. Ne vedem sâmbătă.”

Mă sună și Mircea apoi. Mircea e tot din Brașov. Conversația cu el merge lin și, după ce îi accept înscrierea, îl pun în legătură cu Irina să vină sâmbătă împreună.

Eram deja 11. 3 mașini vin din București, una din Brașov. “Socializează cu Noi is going National”, cum s-ar zice.

Vineri fac repartițiile în mașini. Le fac în așa fel încât să meargă în mașină cu oameni pe care nu îi cunosc. Nu prea poți să-ți faci prieteni noi, dacă mergi mereu cu aceeași oameni, nu?

Așa că iată-ne, Doamne, sâmbătă de dimineață la 7:30 în parcarea din spatele Hotelului Silva, chiar lângă stația de telecabină, pregătiți de acțiune.

Ne echipăm și facem sedința tehnică. La indicația mea fiecare coleg se prezintă grupului și spune ce culoare îi place. Unii dintre ei intră și în detalii și ne râdem puțin. Energie pozitivă. Îmi place.

7:50 este timpul să ne mișcăm din loc. Facem poza de “before”.

“Avem două stații. Eu voi merge ultimul cu una dintre ele. A doua o va ține Irina și ea va merge în față. Suntem 11. Ne vom întinde pe vreo 30 de metri. Singura regulă de mers este: Nimeni nu depășește persoana cu stația din față. Let’s Rock.”

Mergem 100 de metri. Irina este depășită de 4-5 colegi.

“Prieteni, ce am vorbit mai devreme? Nu depășim colega cu stația.”

Colegii se conformează și așteptă ca Irina să-i depășească.

Intrăm în pădure. Cruce albastră până la cabana Caraiman. Îmi zic:

“1.000 metri în sus până acolo. În 4 ore și jumătate, ajungem fără probleme.”

Și îi dăm bătaie înainte. Începe urcarea serioasă. Poteca este îngustă și străjuită de vegetație. Miroase a pădure, prieteni. Ce miros plăcut.

Colegii sunt veseli și se aud din când în când glumele lui Petru. Rămân în spate cu Valentin și schimbăm impresii despre echipamentul montan.

Noi mergem lent. Cum îmi dau seama? Suntem depăsiți de câteva grupuri de turiști.

Nu-mi fac griji am plănuit lucrurile în așa fel încât dacă întârziem și 3 ore în plus față de plan, tot suntem în grafic.

Trec 50 de minute. Facem prima pauză de 10. Poteca este așa de îngustă încât ne-a fost greu să găsim un loc unde să ne oprim toți ca grup. Dăm rucsacii jos. Bem apă și ronțăim niște batoane cu cereale. Suntem semi-în-potecă, așa că toți turiștii care vin din urmă trec la 1 metru de noi.

Mircea îmi zice: “I-ai văzut pe băieții de dimineață de la telecabină. Cei care ofereau transport de la Cabana Piatra Arsă în Bușteni?” Cabana Piatra Arsă este în platoul Bucegilor, destul de aproape de punctul final al drumeției noastre de astăzi.

“Nu i-am văzut, Mircea. Ce-i cu ei?”

“Păi nimic. Mi-au dat o carte de vizită.”

N-avem treabă noi cu ei. Ne dăm jos cu telecabina. Vedem Jepii și de sus și de jos astăzi.”

Cristina îmi zice: “Sorin, o toaletă pe aici?”

Eu, făcându-mă că nu înțeleg: “Cristina, jos în parcarea de unde am plecat. E urgentă nevoia?”

“Nu este. Mă mai țin puțin.” Ioana zice că și ea are nevoie.

Chestia era că acolo unde eram noi era greu de găsit un spațiu în care să-ți poți face nevoile fără să fii văzut de toți turiștii care treceau pe traseu: potecă îngustă, pantă abruptă în dreapta, deal greu de urcat în stânga. Și cam așa a fost cam tot timpul în care am mers în pădure.

Ne punem în mișcare și convenim să se oprească fetele atunci când văd un loc propice.

În vreo 20 de minute găsim locul respectiv și problema se rezolvă. Între timp am zis grupului să meargă înainte în ideea că îi ajungem noi din urmă. Stația a trecut la Iuliana. Irina a fost un grupul fetelor care au mers la toaletă.

Este 10:00. Facem popasul numărul 2. Traseul este foarte aglomerat. Cred că au trecut de noi vreo 50 de persoane de când am început să urcăm. Și tot vin din urmă.

După 10 minute de odihnă, rehidratare și socializare, îi dau Irinei stația și ne pornim la drum.

Mergem în ritmul nostru lent. După vreo 15 minute observ că ritmul nostru lent devine și mai lent și că Irina se oprește din când în când. Mă duc în fața grupului la ea.

“Cum ești?”

“Mă simt rău. Mi-e greață. Îmi vine să vomit.”

“Păi vomită, Irina. Am mai văzut așa ceva în cariera de sportiv. Corpul tău se resimte de la suprasolicitare.”

“Ahh.. Îmi pare rău că merg încet și vă țin pe loc, Sorin.”

“Nu-ți face probleme, iepuraș. Noi mergem încet de fel, dar am nevoie să tragi de tine și să mergi continuu. Nu facem treabă dacă te oprești din 10 în 10 pași.”

Ne punem din nou în mișcare. Ajungem în zone în care sunt lanțuri serioase și pe care le parcurgem și mai greu.

Turiștii care vin din spate pun “presiune” pe noi, prin faptul că trebuie să-i lăsăm să ne depășească. Nu este tot timpul comod asta pentru că nu prea este loc… să le facem loc.

Ne aglomerăm pe potecă.

Trebuie să schimb ceva: Îi dau stația Iulianei și îi zic să meargă înainte cu colegii. Rămân în urmă cu Irina. Ca să o ajute, Mircea luase mai devreme în rucsacul lui apa Irinei și ce mai avea greu în el. Îi zic să-mi dea rucsacul. Îl iau în mâna dreaptă, bețele în stânga și începem să urcăm împreună.

Mergem lent. Irina pare foarte obosită.

Ieșisem de ceva timp din pădure și deja se vedea în sus cam până unde trebuia să urcăm. Mă uit la ceas. Era 10:30. Mă mai uit o dată în sus. Estimez că mai avem vreo 500 de metri de urcat.

Irina îmi zice că simte o crampă musculară. Offf… Este timpul pentru discuția “aia”.

“Irina, eu nu cred că este o idee bună să încerci să termini traseul de astăzi. Uită-te în sus. Mai avem o grămadă de urcat și tu ești foarte obosită.”

“Da. Ai dreptate. Îmi pare rău pentru situație și că v-am încurcat.”

“Să nu-ți pară. Nu ne-ai încurcat. Ai venit aici. Ai încercat. Nu s-a putut. Eu aș trece asta la victorii personale, nu la înfrângeri. Adică puteai să stai și să nu faci nimic în Brașov, nu-i așa? Ce vreau acum de la tine este să cobori cu bine jos. Ai apă la tine?”

“Da, dar a luat-o Mircea în rucsacul lui.”

Iau stația de la piept:

“Recepție, iepuraș. Mă auzi?”

“Da, vulturul negru. Te aud”

Ei… nu a zis chiar “vulturul negru”, dar sună cool, nu-i așa?

“Dă-mi-l, te rog, pe Mircea.”

Trec vreo 60 de secunde.

“Da, Sorin. Spune.”

“Mircea, coboară te rog până la noi. Irina are nevoie de chestiile care se află în rucsacul tău.”

Așteptăm 10 minute. Apare Mircea.

“Îmi pare rău că a luat atât. Era un grup mare care urca lanțuri mai sus și a trebuit să-i aștept să urce.”

Stabilesc cu Irina să-mi dea un mesaj când ajunge jos și ne luăm la revedere. Nu-mi fac griji prea mari. Știu că o să coboare cu bine și dacă, Doamne fere’, se întâmplă ceva are cui să ceară ajutor. Cred că sunt câteva sute de oameni pe traseu azi.

Regăsim grupul care staționa. Nu înaintaseră prea mult.

Glumesc puțin: “Ce faceți, mă? Aici sunteți? Mă așteptam să fi ajuns deja la Caraiman. Hai să ne punem la mers că mai e o grămadă.”

Și îi dăm înainte. Jepii Mici nu sunt chiar așa de mici. Întâlnim zone cu lanțuri, cabluri, pante abrupte, unde lucrurile trebuiesc abordare cu atenție. Colegii se comportă foarte bine pe ele. Îmi place.

Pe partea stângă a văii, pe cea cu Brâna lui Răducu se vede o capră neagră care stă parcă atârnată de stâncă.

“Cum de are loc acolo, Doamne?”

Ajungem într-o zonă în care mergem o perioadă mai lungă de timp pe lângă niște pereți verticali. Risc de cădere de pietre. Iuliana este în față, dar merge încet și ezitant. A obosit.

Nu este bine pentru că asta face ca grupul să staționeze mai mult decât trebuie în zona respectivă.

Trebuie să schimb: Dau stația Adelinei care știu că merge mai repede cu scopul de a trece grupul mai repede de locul respectiv.

Zis și făcut. Ajungem într-o zonă mai sigură și facem ultimul popas înainte de cabană. Mâncăm, ne relaxăm, admirăm Bușteni-ul care se vedea deja foarte bine.

Ne punem din nou în mișcare. Întind stația Iulianei.

“Aș prefera să nu o iau”

“Nu vreau să dezbatem asta. Am nevoie ca tu să mergi prima.”

Iuliana acceptă și ne punem în mișcare. Mă gândesc că poate ar fi trebuit să-i explic de ce i-am dat stația Adelinei mai devreme. Lasă că-i spun mai încolo.

Și urcăm. Și urcăm. Minutele trec. Avem un ritm mai bun. Nu ne mai depășește chiar toată lumea.

Se vede cabana. Hai să schimbăm din nou persoana din față ca cei care sunt mai iuți de picior să se bucure de popasul de acolo mai mult.

Dau stația Adelinei și îi spun că ne vedem la cabană. Rămân în urmă cu Iuliana.

12:45 Am ajuns la cabană după 5 ore de mers. O să facem un popas mai mare. Mâncăm. Facem poze. Mergem la toaleta de lângă cabană.

O sun pe Irina. Semnalul este prost. Vorbim puțin. Se întrerupe. Mai vorbim puțin. Iar se întrerupe. Este ok. Tocmai a ajuns la mașină și o să plece spre Brașov.

Noi ne punem pe mers. Indicatorul pentru Cruce arată 45 minute. Chiar înainte să începem parcurgea Brânei Mare a Caraimanului întâlnim o turmă de oi. Iuliana este în față la vreo 50 de metri cu stația. Popasul i-a făcut bine. Are energie.

“Recepție, iepuraș. Mă auzi?”

“Da.”

“Tu ești, mă, cu oile alea?”

“Da. Eu sunt.”

Râdem amândoi.

Brâna Caraimanului este un loc superb. Pereții abrupți de piatră care o străjuiesc ne fac să ne simțim mici de tot. Peisajul este măreț. Vedem și o ceată de capre negre care ne impresionează cu agilitatea lor de mișcare pe stâncă.

Găsim și câteva flori de colț pe care le “culegem” cu aparatele foto.

Însă avem o problemă. Crucea este învăluită într-un nor de ceață. Adică suntem deja la 200 de metri de ea și nu o putem vedea.

Off… Ăsta să ne fie norocul?

14:15 ajungem la Cruce, adică la Monumentul Eroilor. Este în renovare, așa că ne întâmpină cu un zgomot “suav” de suflătoare.

Vom face un popas lung.

Ne delectăm cu salamul de biscuiți făcut de Cristina (mulțumim, Cristina), ne relaxăm și stăm la povești. Valentin ne îmbie să gustăm din fructele crescute în curtea lui de la tară.

Îi iau pe colegi pe marginea pantei abrupte și le spun ce munți se văd în jur: Postăvaru, Piatra Mare, Baiului, Grohotiș, Ciucaș. E ceva de genul: “Știți unde am fost acum două săptămâni. Uite:” și arăt cu degetul “acolo este”

Vedem și localitățile: Predeal, Azuga, Bușteni, Poiana Țapului. Se vede și puțin din Brașov.

Norul buclucaș plecase între timp.

La 15:15 ne punem în mișcare. Planul era să traversăm platoul Bucegilor, să ajungem la Babe, la Sfinx și apoi să ne punem la coadă la telecabină.

În platou stau de vorbă cu Cristi. Mergea lejer, era alt om față de drumeția în care a mers acum o lună. Ce greu respira în Postăvaru. Nu era pregătit fizic și el este și astmatic pe deasupra. Îmi zicea că a mai mers pe munte de atunci și că deja corpul lui când vine week-end-ul îi cere mișcare. Bună treabă, Cristi. La mai multe ieșiri în natură.

La 16:15 am făcut poza de la Sfinx la 16:30 ne-am pus la coadă la telecabină.

Coada era afară până în spatele clădirii.

Ne îmbrăcăm bine pentru că se făcuse frig. Și ne punem pe povești ca să treacă timpul. În telecabină, din cauze covidiene, puteau merge doar 9 călători.

Și stăm și stăm.

După două ore de stat la coadă intrăm în clădirea telecabinei. Eu credeam că acolo este și punctul de îmbarcare și finalul cozii. Nu era, prieteni. Mai erau două holuri de oameni care așteptau acolo. Adică vreo 60-80 de oameni.

Fac calculul. O telecabină la 20 de minute. 9 oameni în ea. Am fi coborât peste 3 ore din acel moment, adică am fi stat 5 ore în total pentru a coborâ cu telecabina.

Nasoală treabă.

“Mircea, dă-mi, te rog, cartea de vizită a băieților cu transportul de la bariera de la Piatra Arsă.”

Salut, Claudiu. Un prieten mi-a dat numărul tău de telefon. Am înțeles că ne poți transporta de la Piatra Arsă în Bușteni.”

“Salut. Da. Pot face asta. Câți sunteți?”

“10”

“Aaa… sunteți grupul care a urcat pe Jepiii mici de dimineață din Bușteni?”

“Da. Noi suntem.”

“Bine. Ne vedem în 45 de minute la bariera de la Piatra Arsă. Nu e semnal acolo. Numărul de la mașină este PH-01-***”

“Vom fi acolo, Claudiu.”

Mă duc la ai mei:“Prieteni, coborâm cu mașina. Aici mai stăm 3 ore ca să ne dăm jos. Mergem la Piatra Arsă și luăm mașină de acolo.”

Petru zice: “Dar de ce nu am făcut așa de la început?”

Nu am un răspuns pentru el.

Și iată cum apusul de soare ne găsește pe la 19:15 mergând din nou prin platoul Bucegilor.

În 45 de minute am ajuns la barieră. Tot cam atunci a ajuns și Claudiu. De acolo într-o oră am ajuns în parcare la Bușteni, adică la 20:40. Toată lumea era obosită. Nu mai avem nimeni chef de masă la restaurant, așa că ne-am luat la revedere de la Mircea care a plecat cu trenul spre Brașov, de la Petru, Cristi și Adelina și am purces spre București.

Am rămas două mașini în grup: a mea și a lui Vali. Peste o oră ne-am oprit la Ploiești la ETU să ne dezmorțim și să mâncăm niște sandwich-uri de benzinărie. Acolo mi-am luat la revedere de la Ioana, Iuliana, Vali și Cristina. Ei stau în aceeași zonă în București, deci vor merge împreună.

Ne revedem în următoarele drumeții, prieteni!

Cum Arată o zi de week-end la Monumentul Eroilor și la Cabana Caraiman în Bucegi?

Galeria Foto

Click AICI pentru a citi povestea acestei drumeții pe blog.

Este rândul tău: Lasă chiar acum un comentariu. Ce părere ai de ce ai citit mai sus?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *